Acasă » FAQ » Cesare Pavese

1908 - 09 septembrie se naşte la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcţionar la Tribunalul din Torino şi al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianţi bogaţi.

1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârşitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini şi scrie primele versuri.

1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere şi Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică şi engleză, începînd să fie interesat şi de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obţine niciodată.

1930 - îşi susţine lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara oraşului Torino.

1933 - se înscrie în Partidul Naţional Fascist şi astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat şi el, în Torino.
Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicaţiei comuniste "Ordine nuovo".

1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuieşte la direcţia revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activităţii sale politice.

1935 - o cunoaşte pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mişcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viaţă afectivă.
13 mai - este arestat şi după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciuliu forţat în Calabria.

1936 - martie este eliberat şi revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală şi morală.

1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi şi lucrează şi pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa obsevare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi îşi reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupaţiei germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.

1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură şi realitate").

1950 - în iunie primeşte premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").

17 august 1950 - ultimile pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanţul unui an care nu s-a sfârşit încă.
În meseria mea, deci, sunt rege.
Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sunt mai disperat şi mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic.
Am ignorat câţiva ani defectele mele, am trăit ca şi când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc.
Şi apoi, la primul asalt al "neliniştei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă..
Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că ştiu care este triumful meu cel mai deplin - şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sângele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi sfârşi."

1590 noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.





Volume publicate:

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte"), ed. Solaria din Florenţa;

1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");

1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja")
- "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;

1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte") ediţie completă şi definitivă;

1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco")
- romanul "Il compagno" ("Tovarăşul");

1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoşului");

1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");

1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna şi focurile");


post-mortem:

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea şi va avea ochii tăi")
- volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană şi alte studii");

1952 - jurnalul ţinut între anii 1935 şi 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").



Traduceri:

"Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;
"Moby Dick" de Herman Melville - 1932;
"Dedalus" de James Joyce - 1934;
"Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;
"O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;
"Oameni şi şoareci" de John Steinbeck - 1937;
"Moll Flanders" de Daniel Defoe şi "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;
"David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;
"Benito Cereno" de Herman Melville şi "Trei existenţe" de Gertrude Stein - 1940;
"Cătunul" de William Faulkner - 1942;
Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)

22 MARTIE

Nimic. Nu scrie nimic. Poate o fi murit. Trebuie să mă obișnuiesc să trăiesc ca și când asta ar fi normal.

Câte lucruri nu i-am spus. În fond groaza de a o pierde nu este acum spaima „posesiei”, ci teama de a nu-i mai putea spune lucrurile astea. Care sunt lucrurile astea nu știu acum. Dar ar năvăli ca un torent când aș fi cu ea. E o stare de creație. Oh, Doamne, fă s-o regăsesc.


23 MARTIE


Dragostea este într-adevăr marea afirmare. Vrem să fim, vrem să valorăm, vrem - dacă trebuie să murim - să murim cu glorie, cu strigăt, să rămânem, în fond. Și totuși voința de-a muri, de-a dispare e întotdeauna legată de dragoste: să fie oare pentru că ea este cu atâta violență afirmată ca viață, întrucât dispărând în ea viața s-ar afirma și mai mult ?


25 MARTIE


Nu te omori din dragoste pentru o femeie. Te omori pentru că o dragoste, oricare ar fi ea, te arată în întreaga ta goliciune, mizerie, lipsă de apărare, nimicnicie.


26 (dimineața)


Înainte de plecare la Milano:
Nimic. Mereu nimic. Cum să mă obișnuiesc ? Acum, pe stradă, singur, vorbesc foarte bine englezește.


27 (seara)

Nimic. Am jăratec în mine, tăciuni sub cenușă. Oh C., de ce, de ce ?


28 MARTIE

Bine. Scrisese. I-am vorbit, departe. Nu vrea să vin numaidecât. Da, asta e frumos. Lucrează.


20 APRILIE
(După întoarcerea de la Roma)


Poate se pregătește să zboare peste Atlantic. Pentru două luni.
Cum să aștepți atâta ? Și să aștepți ce ? Toți - Lalla, Nat., Doris etc - toți spun că nu merge, că suntem deosebiți unul de altul, că nu are nimeni de câștigat. „Ce vrei ?” Te vreau pe tine, pentru toată viața. E cu putință ca numai atât să ajungă ?


26 APRILIE, miercuri


Desigur că în ea nu este numai ea, ci întreaga mea nouă viață, inconștienta pregătire - America, reținerea mea ascetică, intoleranța lucrurilor mici, meseria mea. Ea este poezia, în sensul cel mai literal. E cu putință ca ea să nu fi simțit acest lucru ?

Ciudată procesiunea aceasta de femei I., L., R., L., și, inconștiente - V. și D. Toate știu sau presimt că în mine se celebrează un mister sacru și-l admiră.

Părerea tuturor celor care știu este că ea a fost lovită, că se gândește la mine mai mult decât cred eu. E cu putință să se înșele toate ? Sunt femei.


27 APRILIE


Și acum. Totul se întâmplă în același timp. E adevărat că i se va da tot celui care are. Dar cine are nu ia. Vechea poveste.

8 MAI

Mi se limpezește ideea, încetul cu încetul, că și dacă se întoarce, va fi ca și cum nici n-ar fi fost. „
I will never forget you”  spui celui la care intenționezi să renunți.

De altfel, cum m-am purtat eu cu cele care se țineau scai de mine, care mă sâcâiau - și pe care nu le doream ? În același fel.

Gestul - gestul - nu trebuie să fie o răzbunare. Trebuie să fie o calmă și obosită renunțare, o încheiere de socoteli, un fapt privat și ritmic. Ultima replică.


12  MAI

Scris un alt scenariu: Amore amaro. Și cu asta ? Va avea aceeași soartă, și chiar dacă ar avea una mai bună, ar sluji la altceva decât s-o îndepărteze și mai mult ?


13  MAI

În fond, în fond, în fond, nu am prins din zbor această extraordinară aventură, lucrul acesta nesperat și fascinant, pentru a mă cufunda din nou în vechiul meu gând, în vechea mea tentație - pentru a avea un pretext de-a mă gândi din nou la asta ?...Dragoste și moarte - asta-mi apare ca un arhetip ancestral.


16  MAI

Acum durerea năvălește și dimineața.


27  MAI

Beatitudinea din 1948
- 1949 este ân ântregime plătită. În spatele acelei satisfacții olimpice era aceasta - neputința și refuzul meu de-a mă angaja. Acum, în felul meu, am intrat în vâltoare, îmi contemplu neputința, mi-o simt în oase, și mi-am luat și responsabilitatea politică, o responsabilitate care mă strivește. Răspunsul este unul singur: sinuciderea.

Dilemă. Trebuie să fiu un prieten absolut, care face totul pentru binele său, sau un îndrăcit hotărât care se dezlănțuie ? Zadarnică întrebare - totul a și fost hotărât de întregul meu trecut, de destin: voi fi un prieten îndrăcit care nu va obține nimic - dar care poate că avea curajul. Curajul. Totul ca consta în a-l avea la momentul potrivit - când nu-i voi dăuna - dar ca ea să știe lucrul acesta, să știe lucrul acesta. Poți renunța  la așa ceva ?

Desigur eu știu despre ea mai multe lucruri decât știe ea despre mine.


30  MAI

Toate lamentațiile acestea nu sunt stoice.

Și atunci ?


22 IUNIE

Mâine dimineață plec la Roma. De câte ori voi mai spune vorbele astea ?

E o beatitudine. Fără îndoială. Dar de câte ori o voi mai încerca ? Și apoi ?

Călătoria asta are aerul că e triumful  meu cel mai mare. Premiu monden. D. care-mi va vorbi - numai dulceață fără pic de amărăciune. Și apoi ? Și apoi ?

Știi că au trecut cele două luni ? Și că, any moment, poate să se întoarcă ?


14  IULIE

Întors de la Roma, de puțină vreme. La Roma, apoteoză. Și cu asta ? Am ajuns aici. Totul se năruie. Ultima alinare am avut-o de la D., nu de la ea.

Stoicismul este sinuciderea. În rest, oamenii au început din nou să moară pe fronturi. Dacă va exista vreodată vreo lume pașnică, fericită, ce va gândi oare despre toate astea ? Poate ceea ce gândim noi despre canibali, despre sacrificiile aztece, despre procesele vrăjitoarelor.

All is the same.
Time has gone by.
Some day you came,
Some day you'll die.

Some one has died
long time ago.


Lumea-i neschimbată
Trece vremea, iată
răsăreai odată,
și-ai s-apui odată.

La ceasu-i, cândva,
Cineva pierea.



13 AUGUST

E cu totul altceva. Este ea, ea cea care a venit de la mare.


14 AUGUST

Chiar și ea sfârșește în același fel. Chiar și ea. Bine. Sunt valurile mării acesteia.


16  AUGUST

Dragă, poate că tu ești într-adevăr cea mai bună - cea adevărată. Dar nu mai am timpul să-ți spun, să te fac să afli toate astea - și apoi, chiar dacă aș putea, rămâne proba, proba, falimentul. Înțeleg astăzi limpede că de la 28 de ani și până astăzi am trăit mereu în umbra aceasta - un altul  ar spune un complex. Și n-are decât s-o spună: lucrurile sunt mult mai simple.

Și tu ești primăvara, o elegantă, necrezut de dulce și de mlădioasă primăvară, dulce, proaspătă, vaporoasă - coruptă și bună - „o floare din multpreadulcea vale a Padului”, ar zice cine știu eu.

Și totuși și tu ești doar un pretext. Vina, în afară de mine, o poartă doar „ neliniștita îngrijorată, care zâmbește singură”.

De ce să mor ? N-am fost nicicând atât de viu ca acum, atât de adolescent.

Nimic nu se adaugă la rest, la trecut. O luăm întotdeauna de la capăt.

Cui pe cui se scoate. Dar patru cuie fac o cruce.

Rolul meu public l-am jucat - așa cum am putut. Am muncit, am dat oamenilor poezie, am împărtășit suferințele multora.


17  AUGUST

Sinucigașii sunt ucigași timizi. Mazochism în loc de sadism.

Plăcerea de a mă bărbieri după două luni de carceră - de-a mă bărbieri singur, în fața unei oglinzi, într-o cameră de hotel, și afară marea.

Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă.

În meseria mea, deci, sunt rege.

Am făcut totul în zece ani. Și cum mai ezitam atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce am adunat ? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism ? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al „neliniștitei îngrijorate”, am recăzut în nisipurile mișcătoare . Din martie mă frământ. Numele nu importă. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele ? Rămâne că acum știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, âi lipsește viața.

Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îi exclud de acum înainte.

Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși.

Te miră că ceilalți trec pe lângă tine și nu știu, atâta vreme cât și tu treci pe lângă alții și nu știi,nu te interesează, care este suferința lor, cancerul lor ascuns ?


18 AUGUST

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.

Scriu: o, Tu, ai milă. Și apoi ?

Ajunge puțin curaj.

Cu cât durerea este mai determinată și mai precisă, cu atât instinctul vieții se zbate, și piere gândul de sinucidere.

Părea ușor când te gândeai la asta. Și totuși sunt atâtea femeiuști care au făcut-o. E nevoie de umilință, nu de orgoliu.

Toate astea te scârbesc.

Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.



Traducere de Florin Chirițescu
Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)

Moartea va veni şi va avea ochii tăi,
această moarte care ne întovărăşeşte
de dimineaţa până seară, fără somn,
surdă ca o veche părere de rău
sau o povară absurdă.Şi ochii tăi
vor fi un cuvânt gol,
un ţipăt tăcut, o linişte.
Aşa o vezi în fiecare dimineaţă
când te apleci peste tine,singur
în oglindă. O,scumpă speranţă,
în acea zi vom şti şi noi
că eşti viaţa şi nimicul.

Pentru toţi are moarte o privire.
Moartea va veni şi va avea ochii tăi.
Cum te-ai lăsa de un viciu,
cum ai vedea în oglindă
ivindu-se din nou un chip mort,
cum ai asculta o buză închisă.
Fără grai vom coborî în vâltoare
Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)



Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se aşează la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de
lung.
 
 
Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.
 
 
Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte ? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
 
 
Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

 
Adăugat de: Cezar C. Viziniuck (redactialeviathan)