Acasă » FAQ

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.

 

Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze.

 

Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.

 

În 1950 are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz si luptă, Nicolae!

 

Urmează apoi cursurile Şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

 

Pus în discuția organizației U.T.M. și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu este însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia care a apărute postum în 1958).

 

Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secţionată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susţin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labis moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

 

Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii", căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generaţia şaizecistă".

 

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

 
Adăugat de: Cezar C. Viziniuck (redactialeviathan)

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Născut la Bucureşti,a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, "Brânză şi Arghirescu". În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producţii poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Piteşti, în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia pentru toţi", doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeţii francezi îi schimbă însă dorinţele şi, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui pribeag", în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanţele pentru mai târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai târziu" (1908) şi în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii" (1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936), precum şi a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc" (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor ei. Urmează anii razboiului, 1916 - 1918 când soţii Minulescu se refugiază la Iaşi. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: "Măşti de bronz şi lampioane de porţelan" (1920). Un an mai târziu, Minulescu îşi face debutul ca autor dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" şi comedia într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie). În 1924 apare romanul "Roşu, galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile "Vieţii româneşti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viaţă la Bucureşti şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste "Revista celorlaţi" şi "Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii". S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.

Versuri
Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză
Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933

Adăugat de: Cezar C. Viziniuck (redactialeviathan)

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate,
Că nu-i cântec de femeie
Şi nici cântec de vioară?...
Cine-aruncă pe fereastră note vagi,
Desperecheate,
Dintr-o veche melodie,
Care urcă
Şi coboară
Ca o lentă agonie
Pe diezi de serpentine
Şi bemoli de mici confeti?...
Cine?...
Cineva cântă!
Dar cine
Cântă parcă pentru mine?...
Cine cântă nu se ştie!...
Poate-i toamna, ce-ntârzie,
Ca bolnavii de ftizie,
Pe aleile pătate de rugină
Şi noroi...
Şi pe prima indecenţă a castanilor eroi -
Invalizi, aproape goi!...
În odaie, la fereastra cu perdelele-nflorate,
Nu e nimeni!...
Şi-n odaie cântă, totuşi, cineva!...
Doamne!...
Cine cântă-aşa?
Cine-mperechează-n noapte
Note vagi, desperecheate?...
Cine-mi luminează calea
Şi m-aduce până-aci?...
Cine-mi schimbă noaptea-n zi?...
Cine cântă?...
Cine-o fi?...
A tăcut!...
Un glas ce tace este-o ŤPasăre albastrăť
Care-ţi zboară pe fereastră...
A tăcut!...
Dar la fereastra cu perdelele-nflorate
Nevăzuta cântăreaţă anonimă
Când ieşi dintre culise, să-şi arate
Ca la teatru-n faţa rampei
Chipul vechi
Şi rochia nouă,
Iată că-ncepu să plouă!...
Plouă...
Plouă!...

Adăugat de: Ion Minulescu (redactialeviathan)

Asculta, priveste si taci ! …
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-nveti sa cladesti,
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci…
Asculta, priveste si taci !

Cand simti ca pacatul te paste
Si glasul Sirenei te fura,
Tu pune-ti lacat la gura
Si-mplora doar sfintele moaste –
Cand simti ca pacatul te paste !…

Cand simti ca dusmanul te-nvinge,
Smulgandu-ti din suflet credinta,
Asteapta-ti tacut biruinta
Si candela mintii nu-ti stinge –
Cand simti ca dusmanul te-nvinge !

Cand bratele incep sa te doara,
De teama sa nu-mbatranesti,
Ramai tot cel care esti –
Aceeasi piatra de moara -
Cand bratele-ncep sa te doara !…

Iar cand, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea sa mai faci,
Asculta, priveste si taci !…
Din brate fa-ti aripi de fier
Si zboara cu ele spre cer !…

Lui Radu Cioculescu
Adăugat de: Ion Minulescu (redactialeviathan)

n. 8 mai 1964, Iaşi – m. 23 oct. 1997, Botoşani

Poet şi publicist. Şi-a petrecut copilăria în comuna Stânceşti, jud. Botoşani, unde parcurge şi cursurile şcolii primare (1970-1974). Studiile gimnaziale la Şcoala Generală „Octav Băncilă” (1974-1978) şi liceale la Liceul Pedagogic, secţia filologie-istorie (tr. I, 1978-1980) şi Liceul de filologie-istorie „Mihai Eminescu” din Botoşani (1980-1982); Facultatea de Filologie-Istorie, secţia română, a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1983-1987).

Primii trei ani după absolvirea studiilor şi-i petrece la catedră, ca profesor de limba şi literatura română, la Şcoala Generală Todireni, jud. Botoşani (1987-1990); redactor la Gazeta de Botoşani (1990-1991); pentru scurt timp revine la activitatea didactică, predând limba franceză la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”; fondator al revistei de poezie Agora (1992-1995, în colab.), redactor la revista de cultură Hyperion-caiete botoşănene (1992-1997), referent la Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Botoşani (1995-1997). Membru al Cenaclului Scriitorilor din Botoşani (1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (1997).

Primele versuri i-au apărut în Amfitrionul botoşănean şi în revistele Cronica (Iaşi, 1981) şi Opinia Studenţească (1982), toate la rubrica „Debut”. A continuat să publice poezii, proză, eseuri şi articole diverse în: Agora, Dialog, Gazeta de Botoşani, Hyperion – caiete botoşănene, Literatura şi arta, Luceafărul, Ţara ş.a.

Premiul revistei Cronica – Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava, 1990 şi Premiul I, 1991; Premiul revistei Luceafărul la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, 1991; Premiul Editurii Eminescu la Concursul Naţional de Poezie… „Porni Luceafărul…”, 1992; Premiul I pentru poezie de inspiraţie creştină – Protoeria Botoşani, 1993; Premiul pentru debut editorial al Editurii Padal-Elcom la Concursul Naţional de Poezie… „Porni Luceafărul…”, 1994; Premiul pentru poezie – debut în volum, acordat de Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, pentru vol. de versuri Înălţarea.

Figurează în: Caietele Eminescu ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1985-1988), Antologiile Festivalului de poezie „Nicolae Labiş” – 1989, 1990, Antologia Porni Luceafărul… – 1994, Tineri poeţi români de dincolo de Styx (Iaşi: Timpul, 1998), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

OPERA: Înălţarea (versuri; Botoşani: Padal-Elcom, 1994) – Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, Lacrima neagră (versuri; Botoşani: Axa, 1998), Cartea învierii (versuri; Botoşani: Axa, 2004), Poezii (ed. def.; Botoşani: Axa, 2005; reed. 2012).

Adăugat de: Redacția (redactialeviathan)

de-ar fi fost doar
o tragedie a închipuirii
altminteri mă mișc de pe un trotuar pe altul
de pe o stradă pe alta
și zic s-a schimbat ceva am a-ți spune noutăți
și, o, cît de frumos e orașul
traversînd străzile
care oricît le-ai bate nu vindecă nimic
nebănuită acum va fi nemurirea care
cu gît de lebădă se apleacă spre oglinzile apei

Adăugat de: Horațiu Ioan Lașcu (redactialeviathan)

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).

Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona [1], unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte [2].

Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.

Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.

În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.

După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, Ťa deveniť a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendinţe revoluţionare se potriveau mai bine timpului, decît poziţia conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiţi critici, chiar şi din rîndul bisericii, i se reproşa lipsa de patriotism, de credinţă şi de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparţine de literatura predată la şcolile germane. Această perioadă de lipsă de atenţie pentru Goethe şi operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul naţional-socialismului, naziştii au pomenit puţin de Goethe. Umanismul şi cosmopolitismul lui şi idealul de educaţie de om pe sine stătător şi însuşi finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violenţa atât în viaţă cît şi în versuri”

Goethe încerca să lege poezia, ştiinţele naturale, filozofia şi politică. Activităţi practice şi întâlnirile cu alţi oameni, sunt reflectate în operele sale poetice şi literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoaşterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaşte objectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate”, erau tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

Sursa: Wikipedia

Adăugat de: Redacția (redactialeviathan)


Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă.

1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea 
1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literar㔠cu trei poezii. 
1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu). 
1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii. 
1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. 
1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale. 
1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp. 
1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa. 
1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de poezii Oul şi sfera. 
1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. 
1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. 
1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. 
1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele). 
1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor. 
1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă. 
1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj. 
1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică. 
1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare. 
1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române 
1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, traducător Ognean Stamboliev. 
1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. 
1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. 
1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială. 
În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni. 
1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. 
1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională. 
Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor. 
Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”. 
1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983). 
1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulat㠄poezii”, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992. 
2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev. 
Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)

venit îngerul şi mi-a spus:
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)

N-am fost supărat niciodată pe mere 
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, 
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. 
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările 
s-au supărat deodată pe mine. 
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor, 
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, 
tribunale rotunde, tribunale aeriene, 
tribunale subţiri, răcoroase. 
Iată-mă condamnat pentru neştiinţă, 
pentru plictiseală, pentru nelinişte, 
pentru nemişcare. 
Sentinţe scrise în limba sîmburilor. 
Acte de acuzare parafate 
cu măruntaie de pasăre, 
răcoroase penitenţe gri, hotărîte mie. 
Stau în picioare, cu capul descoperit, 
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine 
pentru ignoranţă... 
şi nu pot, nu pot să desciofrez 
nimic, 
şi-această stare de spirit, ea însăşi, 
se supără pe mine 
şi mă condamnă, indescifrabil, 
la o perpetuă aşteptare, 
la o încordare a înţelesurilor în ele însele 
pînă iau forma merelor, frunzelor, 
umbrelor, 
păsărilor.
Adăugat de: Redactia (redactialeviathan)