Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944, Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc.

Născut la Bucureşti,a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din Bucureşti, "Brânză şi Arghirescu". În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producţii poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Piteşti, în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia pentru toţi", doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeţii francezi îi schimbă însă dorinţele şi, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui pribeag", în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanţele pentru mai târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai târziu" (1908) şi în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii" (1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936), precum şi a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc" (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor ei. Urmează anii razboiului, 1916 - 1918 când soţii Minulescu se refugiază la Iaşi. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: "Măşti de bronz şi lampioane de porţelan" (1920). Un an mai târziu, Minulescu îşi face debutul ca autor dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" şi comedia într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie). În 1924 apare romanul "Roşu, galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile "Vieţii româneşti". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viaţă la Bucureşti şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste "Revista celorlaţi" şi "Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii". S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris proză, piese de teatru şi cronici dramatice.

Versuri
Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză
Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate,
Că nu-i cântec de femeie
Şi nici cântec de vioară?...
Cine-aruncă pe fereastră note vagi,
Desperecheate,
Dintr-o veche melodie,
Care urcă
Şi coboară
Ca o lentă agonie
Pe diezi de serpentine
Şi bemoli de mici confeti?...
Cine?...
Cineva cântă!
Dar cine
Cântă parcă pentru mine?...
Cine cântă nu se ştie!...
Poate-i toamna, ce-ntârzie,
Ca bolnavii de ftizie,
Pe aleile pătate de rugină
Şi noroi...
Şi pe prima indecenţă a castanilor eroi -
Invalizi, aproape goi!...
În odaie, la fereastra cu perdelele-nflorate,
Nu e nimeni!...
Şi-n odaie cântă, totuşi, cineva!...
Doamne!...
Cine cântă-aşa?
Cine-mperechează-n noapte
Note vagi, desperecheate?...
Cine-mi luminează calea
Şi m-aduce până-aci?...
Cine-mi schimbă noaptea-n zi?...
Cine cântă?...
Cine-o fi?...
A tăcut!...
Un glas ce tace este-o ŤPasăre albastrăť
Care-ţi zboară pe fereastră...
A tăcut!...
Dar la fereastra cu perdelele-nflorate
Nevăzuta cântăreaţă anonimă
Când ieşi dintre culise, să-şi arate
Ca la teatru-n faţa rampei
Chipul vechi
Şi rochia nouă,
Iată că-ncepu să plouă!...
Plouă...
Plouă!...

n. 8 mai 1964, Iaşi – m. 23 oct. 1997, Botoşani

Poet şi publicist. Şi-a petrecut copilăria în comuna Stânceşti, jud. Botoşani, unde parcurge şi cursurile şcolii primare (1970-1974). Studiile gimnaziale la Şcoala Generală „Octav Băncilă” (1974-1978) şi liceale la Liceul Pedagogic, secţia filologie-istorie (tr. I, 1978-1980) şi Liceul de filologie-istorie „Mihai Eminescu” din Botoşani (1980-1982); Facultatea de Filologie-Istorie, secţia română, a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1983-1987).

Primii trei ani după absolvirea studiilor şi-i petrece la catedră, ca profesor de limba şi literatura română, la Şcoala Generală Todireni, jud. Botoşani (1987-1990); redactor la Gazeta de Botoşani (1990-1991); pentru scurt timp revine la activitatea didactică, predând limba franceză la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”; fondator al revistei de poezie Agora (1992-1995, în colab.), redactor la revista de cultură Hyperion-caiete botoşănene (1992-1997), referent la Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei Populare Botoşani (1995-1997). Membru al Cenaclului Scriitorilor din Botoşani (1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (1997).

Primele versuri i-au apărut în Amfitrionul botoşănean şi în revistele Cronica (Iaşi, 1981) şi Opinia Studenţească (1982), toate la rubrica „Debut”. A continuat să publice poezii, proză, eseuri şi articole diverse în: Agora, Dialog, Gazeta de Botoşani, Hyperion – caiete botoşănene, Literatura şi arta, Luceafărul, Ţara ş.a.

Premiul revistei Cronica – Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava, 1990 şi Premiul I, 1991; Premiul revistei Luceafărul la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, 1991; Premiul Editurii Eminescu la Concursul Naţional de Poezie… „Porni Luceafărul…”, 1992; Premiul I pentru poezie de inspiraţie creştină – Protoeria Botoşani, 1993; Premiul pentru debut editorial al Editurii Padal-Elcom la Concursul Naţional de Poezie… „Porni Luceafărul…”, 1994; Premiul pentru poezie – debut în volum, acordat de Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, pentru vol. de versuri Înălţarea.

Figurează în: Caietele Eminescu ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1985-1988), Antologiile Festivalului de poezie „Nicolae Labiş” – 1989, 1990, Antologia Porni Luceafărul… – 1994, Tineri poeţi români de dincolo de Styx (Iaşi: Timpul, 1998), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

OPERA: Înălţarea (versuri; Botoşani: Padal-Elcom, 1994) – Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, Lacrima neagră (versuri; Botoşani: Axa, 1998), Cartea învierii (versuri; Botoşani: Axa, 2004), Poezii (ed. def.; Botoşani: Axa, 2005; reed. 2012).

de-ar fi fost doar
o tragedie a închipuirii
altminteri mă mișc de pe un trotuar pe altul
de pe o stradă pe alta
și zic s-a schimbat ceva am a-ți spune noutăți
și, o, cît de frumos e orașul
traversînd străzile
care oricît le-ai bate nu vindecă nimic
nebănuită acum va fi nemurirea care
cu gît de lebădă se apleacă spre oglinzile apei

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).

Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona [1], unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte [2].

Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.

Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.

În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.

După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, Ťa deveniť a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendinţe revoluţionare se potriveau mai bine timpului, decît poziţia conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiţi critici, chiar şi din rîndul bisericii, i se reproşa lipsa de patriotism, de credinţă şi de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparţine de literatura predată la şcolile germane. Această perioadă de lipsă de atenţie pentru Goethe şi operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul naţional-socialismului, naziştii au pomenit puţin de Goethe. Umanismul şi cosmopolitismul lui şi idealul de educaţie de om pe sine stătător şi însuşi finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violenţa atât în viaţă cît şi în versuri”

Goethe încerca să lege poezia, ştiinţele naturale, filozofia şi politică. Activităţi practice şi întâlnirile cu alţi oameni, sunt reflectate în operele sale poetice şi literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoaşterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaşte objectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate”, erau tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

Sursa: Wikipedia