Acasă » 2017 » Februarie » 2 » O istorie a amantelor: Elena Lupescu
9:44 AM
O istorie a amantelor: Elena Lupescu
Germania a lansat Holocaustul, dar prin anii ’20 antisemitismul deja bântuia prin Europa. A fost cu precădere mai virulent în România, cu toate că aici evreii constituiau mai puțin de 5 % din totalul populației și nu se bucurau de multe dintre drepturile care le reveneau românilor neevrei. Unii evrei ambiţioşi şi-au schimbat afiliaţia religioasă printr-o convertire publică la creștinism, ceea ce le-a permis să evite restricţiile severe care îi împovărau pe coreligionarii lor ce îşi păstrau credinţa proprie. Însă, orice ar fi făcut, nu puteau scăpa cu totul de „memoria“ oficială a originilor lor evreieşti.Origini
Un astfel de convertit a fost românul de origine evreiască Nicolae Grunberg, care şi-a schimbat numele mai întâi în Wolff, apoi în românescul Lupescu. Pentru a putea obţine cetăţenie românească şi a-și dezvolta afacerile, Lupescu s-a botezat şi în ritul creştin ortodox. Soţia sa, Elizei, tot o evreică, s-a convertit la Romano-Catolicism. În 1899 s-a născut fiica lor, Elena, care a fost crescută, ca şi fratele ei, Costică, în credinţa creştină. În adolescenţă, Elena a stat chiar la internat, într-o şcoală administrată de călugărițe germane, care au învăţat-o manierele în societate, ceva franceză şi germană.
Reputaţie de femeie promiscuă
„Desăvârşita“ Elena era o tânără fermecătoare, inteligentă şi cochetă, care făcea capetele să se întoarcă în urma ei, cu un ten alb ca laptele, ochi verzi puşi în evidenţă de părul ei roşu. Avea o siluetă seducătoare, un mers falnic și – în ciuda faptului că fusese crescută la mănăstire – o reputaţie de femeie promiscuă. După un scurt mariaj cu un ofițer de carieră, care a divorțat repede de ea pe motiv de adulter, Elena şi-a reluat viaţa de plăceri care o ispitea atât de mult.

Întâlnirea
carol-si-elena-lupescuUn prieten care îşi dorea cu ardoare să intre în legătură cu prinţul moştenitor, despre care credea că îl poate ajuta în carieră, i-a înlesnit Elenei întâlnirea cu acesta. Prietenul miza pe posibilitatea ca aspectul ei senzual să îl atragă pe prinţ, despre care se ştia că o înşală pe soţia sa grecoaică, Prinţesa Elena. Complotul a reuşit. Carol, fermecat de frumuseţea Elenei şi de plăcerea cu care aceasta ştia să îşi trăiască viaţa, se îndrăgosti curând de ea la fel de nebunește ca și atunci când se căsătorise cu Ioana „Zizi“ Lambrino, o femeie din popor pe care a făcut-o prima lui soţie, şi de care a fost nevoit să divorţeze, la insistențele familiei, pentru a se recăsători cu Prinţesa Elena.
Carol şi Elena au avut un mariaj tensionat, adesea otrăvit, în urma căruia, în 1921, a rezultat Mihai, unicul lor copil. Prin 1924, când Mihai avea doar vreo trei ani, Carol și „Duduia“, cum o alinta el pe Elena, erau foarte strâns legați unul de celălalt, atât pe plan sexual, cât şi emoţionanal. În scurt timp, Carol i-a cumpărat Elenei o casă pe care, din motiv de discreţie şi precauţie, a înregistrat-o pe numele fratelui ei. De acum încolo, prinţul regent îşi putea întâlni amanta în siguranţă totală, acasă la ea, pe strada Mihail Ghica.
O femeie de două ori stigmatizată
Printii regenţi aveau adesea amante, dar e straniu ca un moştenitor la tron să fie atât de îndrăgostit precum Carol – şi încă de o femeie de două ori stigmatizată, de un divorț și de originea ei evreiască. Tatăl lui Carol, regele Ferdinand, a fost atât de furios de obsesia fiului său, încât la un moment dat chiar a vrut să o exileze pe Elena.
În 1925, situaţia ajuns la apogeu când Carol a călătorit la Londra pentru a-şi reprezenta familia la înmormântarea verişoarei lor engleze, regina Alexandra, văduva lui Eduard al VII-lea. După aceea, el a mers drept la Paris, unde îl aştepta Elena. În încercarea de a evita publicitatea care i-a marcat sejurul londonez, el şi Elena au dormit (sau cel puțin s-au înregistrat) în camere de hotel separate.
În exil cu amanta
Parizienii erau curioşi, iar Parisul era prea aproape de Londra. Amanţii au fugit cu maşina în Italia. Din Veneția,  Carol s-a plâns mamei sale într-o misivă plină de amărăciune, spunându-i că nu mai putea să îşi suporte viaţa şi că se hotărâse, cu riscul de a produce mari suferinţe familiei, să nu se mai întoarcă în România. „Sunt destul de tânăr“, scria el, „Nu mi-a fost niciodată teamă să muncesc, aşa că voi reuşi să îmi croiesc o viaţă proprie.“ Cu alte cuvinte, prințul moştenitor prefera să trăiască într-un exil paşnic cu amanta lui decât să se lupte cu întreaga familie, cu soţia (care ulterior a divorţat de el) şi cu duşmanii politici. Desigur, conta faptul că se putea baza pe fonduri substanţiale pentru a-şi întreţine stilul de viaţă confortabil şi că nu şi-a echivalat niciodată rebeliunea impetuoasă cu o abdicare.
După această declaraţie de independenţă, Carol şi iubita lui „Duduie“ s-au întors în Franţa. La Neuilly, ei au închiriat împreună o căsuţă modestă, iar Carol s-a cufundat în pasiunea sa pentru maşini, jocul de cărţi, muzică, pentru colecţia de timbre şi pentru Elena. Elena se ocupa cu întreținerea şi înfrumuseţarea, făcea pe gazda, făcea dragoste cu Carol şi se îngrijea ca acesta să nu îşi petreacă prea mult timp în compania altor femei. Pentru ea, a-şi păstra bărbatul care tocmai renunţase la dreptul său de moştenitor la tron, era o slujbă permanentă. Se baza pe faptul că iubitul ei nu va putea scăpa de sub forța seducătoare a iubirii ei. Mai presus de toate, el nu trebuia atras iar în mrejele otrăvite ale familiei sale, mai ales ale reginei Maria, care o ura, descriind-o drept „o evreicuţă roşcată şi atrăgătoare, cu o reputaţie scandaloasă.“
Fericitul echilibru din viaţa lui Carol şi a Elenei a fost rupt după vreo doi ani, odată cu moartea regelui Ferdinand. În numai câteva ore, fiul în vârstă de numai şase ani al lui Carol şi al Elenei, a urcat pe tron. Înainte de moarte, Ferdinand se asigurase că succesiunea lui Mihai avea să decurgă fără dificultăţi. „Fiul meu, Carol, să respecte întru totul situaţia juridică iscată odată cu renunţarea sa la tron, precum şi datoria sfântă a unui fiu şi tată român de a se supune demersurilor pe care le-a întreprins de bunăvoie,“ avertiza Ferdinand într-o scrisoare oficială.
Cu toate acestea, Carol, regretând dramaticul sacrificiu care l-a adus iubirii, începu să îi ponegrească pe cei care i-au luat aceasta în nume de rău, acuzând în mod public că fusese obligat să abdice. În România atât de instabilă politic, liderii opoziției au sprijinit reinstalarea lui ca monarh, pentru a băga pumnul în gura personalităţilor autoritare care guvernau în numele lui Mihai. Însă până şi partizanii lui i-au cerut lui Carol „să renunţe la o anume relaţie“ cu detestabila Elena Lupescu. De asemenea, ei umplură România de fluturași în care scria că el nu își părăsise niciodată țara din cauza Elenei.
Avea tot ce îşi dorea
elena-lupescuCarol trebuia să aleagă între tron şi amanta sa. Elena interveni, afirmând că ar fi fost „cea mai fericită persoană din lume“ în cazul în care Carol se întorcea în România pentru a fi rege. Astfel, la 8 iunie 1930, prin schingiuirea Constituţiei, Carol depuse jurămintele şi îşi detronă fiul.
În Franța, Elena era distrusă. Oare Carol avea să cedeze presiunilor mamei sale şi să se recăsătorească cu regina Elena? Oare presiunile politice făcute asupra lui aveau să-l determine să îşi abandoneze amanta evreică şi divorţată? Oare el o va mai iubi în continuare? Distrusă, îngrozită că îl poate pierde, Elena slăbise vreo opt kilograme şi avea migrene cumplite. Se jura că intră la mănăstire. Amenința că se sinucide. „Dacă m-ai mai iubi, nu ai face asta. Fii cuminte! Nu mă înşela!“ se ruga ea.
După două luni chinuitoare, Elena se întoarse pe furiș în România. Carol era plictisit – până o văzu din nou şi fu la fel de fermecat ca întotdeauna. La început, o ţinu la un hotel, apoi chiar la palat, în București. În 1932, îi cumpără o casă cu două etaje din cărămidă roşie pe Bulevardul Vulpache, în cel mai bun cartier al Bucureştilor.
Deşi Carol era orbit de farmecele ei, casa pe care i-a dăruit-o era, aşa cum spunea un observator sarcastic, ştearsă şi „plină de mobilă oarecare, de nimicuri… ceea ce nu putea dovedi decât faptul că păcatul nu renta. Doamna de Pompadour s-ar fi răsucit în groapă dacă ar fi văzut unde ajunsese profesia ei.“ În afară de bideul de marmură verde, baia era mobilată la fel ca în oricare altă reşedinţă. Însă Carol plătea pentru rochiile superbe, aproape toate negre, făcute la Paris, care puneau în evidenţă atât de bine tenul de poţelan al Elenei şi părul ei ca focul. De asemenea, regele se îngrijea ca ea să aibă bijuterii pe măsura statutului.
În afara casei respectabile, a rochiilor de marcă şi a bijuteriilor scumpe, Elena avea tot ce îşi dorea: iubirea și devotamentul lui Carol, precum şi libertatea de a-şi exercita influenţa în rândul membrilor marcanţi ai societății româneşti care o vizitau acasă, deoarece acolo îl puteau adesea întâlni pe rege. De fapt, grupul ei de acoliţi conducea România, aşa cum pe vremea lui Ferdinand ţara fusese condusă de gaşca reginei Maria (iubitul acesteia, principele Barbu Ştirbey, despre care Carol credea că este tatăl natural al surorii sale, Ileana, fusese cel care condusese în principal camarila regelui Ferdinand). Puterea Elenei asupra lui Carol era atât de mare, încât „domnia lui poate fi  înţeleasă numai prin relaţia pe care a avut-o cu ea“, concluzionează un istoric.
Elena era şi o întreprinzătoare pricepută, având libertea de a controla monopoluri şi chiar de a profita de pe urma comenzilor româneşti de armament, făcând o adevătă avere. Singurul lucru pe care Carol i l-a refuzat a fost siguranţa şi statutul unei căsătorii. „Un rege trebuie să aibă o viaţă dublă: una regală şi una personală,“ spunea el. În orice caz, din pricina intensificării antisemitismului instituţionalizat în România şi în Gemania nazistă, monarhia lui Carol ar fi sucombat în urma unei căsătorii cu o amantă evreică.
Antisemitism
Corneliu Zelea Codreanu, tânărul fanatic care a fondat Garda de Fier, o organizaţie paramilitară virulent antisemită, îşi crease importante legături politice, mai ales în cadrul Ministerului de Interne. Garda, împreună cu Ministerul, au inspirat pogromuri, distrugeri de sinagogi şi o explozie naţională de violenţă antisemită.
În 1933, Ion Duca, premierul din partea Partidului Naţional Liberal, partidul care crease monarhia constituţională românească, a scos Garda de Fier în afara legii. Garda contraatacă rapid. Codreanu ordonă asasinarea lui Duca. Ulterior, Garda deveni atât de puternică, încât Carol fu nevoit să ia măsuri. Încercă să submineze influenţa Gărzii sprijinind alte grupuri politice, inclusiv Frontul Românesc, deşi chiar și acest partid condamna evreimea internaţională şi clama sus şi tare iudaizarea presei şi a literaturii naţionale.
De fapt, cele mai multe partide politice româneşti blamau evreimea ceea ce oferea Parlamentului motive pentru a-i persecuta pe evrei prin legi represive. Avocaţii evrei au fost excluşi din Barou. S-au stabilit procentaje de admitere pentru studenţii de origine evreiască – uneori acest procentaj era de 0%. Afaceriştilor evrei li se impuneau cote de 0% pentru importul de materie primă şi mărfuri. Băncile nu mai dădeau bani pentru industriile în care predominau întreprinzătorii evrei. În acelaşi timp, aceste industrii erau supuse unor taxe zdrobitoare, menite să îi ruineze.
Pe măsură ce Goliatul nemţesc îşi înghiţea vecinii – Austria (1938), Cehoslovacia (1939), vestul Poloniei – mulţi politicieni români au profitat de ocazie pentru a accepta posturi de conducere în întreprinderi mixte româno-germane, aceste aranjamente ducând la concedierea asociaților de origine evreiască. În 1940, România a renunţat la autonomia sa în schimbul siguranței relative oferite de poziția de satelit a Germaniei naziste, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult statutul evreilor din ţară. Cu toate acestea, până când a fugit, la 6 septembrie 1940, capul încoronat al acestei naţiuni nazificate şi antisemite era un rege care avea drept amantă şi principal consilier o evreică.
Ar fi foarte frumos să aflăm că atât Carol cât şi Elena au fost duşmani eroici ai antisemitismului. Dar altul este adevărul. Niciunul dintre ei nu a părut să fie profund tulburat de erodarea libertăţilor românilor de origine evreiască, inclusiv de dreptul de a-şi câştiga traiul. Cercul de intimi ai Elenei cuprindea un amestec neverosimil de evrei şi antisemiți, care în aparenţă se tolerau reciproc, sau cel puţin îşi suspendau animozităţile în prezenţa femeii pe care mulţi istorici o consideră drept „probabil cea mai puternică amantă a secolului XX.“ Numai poziţia ei inatacabilă de amantă a lui Carol o proteja de înjosirile la care erau supuşi ceilalți evrei.
Evreică?
Elena era perfect conştientă de acest fapt. Vorbea fățiș împotriva lui Hitler şi complota împotriva lui Codreanu, deși în tot acest timp îşi nega provenienţa evreiască. În memoriile pe care şi le publică într-o ediţie a publicaţiei londoneze Sunday News, ea scria: „Tatăl meu era român. Mama era rusoaică. Nu suntem evrei, deşi aşa s-a spus despre noi… Am câţiva prieteni evrei la care ţin şi, dacă aş fi evreică, aş fi mândră să o recunosc.“ Însă, într-o companie mai de încredere, ea recunoştea că are o zecime sânge evreiesc (procentaj genetic imposibil). Dar, în ciuda disimulării ei, românii, ca şi ceilalţi, inclusiv Hitler, o identificau drept evreică.
DușmaniiCarismaticul lider al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, a declarat că nu a ordonat asasinarea Elenei doar pentru că se temea ca nu cumva Carol să cedeze nervos fără ea. Când Carol realiză, în cele din urmă, cât de periculoasă devenise Garda de Fier, ordonă asasinarea lui Codreanu. Nicio dovadă concretă nu o implică pe Elena în acest asasinat, dar imensa ei influenţă de culise sugerează că, în cele din urmă, trebuie să îl fi îndemnat pe Carol să scape România de unul dintre cei mai populari şi răi antisemiţi.
Dar Codreanu era doar unul dintre nenumăraţii duşmani, așa că s-au găsit alţi antisemiți să o vâneze pe Elena. Studenţii organizau marşuri de protest, cerând moartea ei. Şoferul care o ducea la Palat pentru partida nocturnă de sex cu regele Carol a fost concediat când nevasta lui a scăpat prin vecini vorba că el o numea „evreică împuţită.“ Dr. Neubacher, şeful misiunii economice germane la Bucureşti, i-a spus Elenei că Germania nu vedea cu ochi buni alianţa cu un rege a cărui amantă era evreică. El a încercat să o convingă să părăsească România, pentru a se refugia în neutra Elveţie, dar Elena a refuzat.
Bârfa
Viaţa ei, în postura de cea mai puternică femeie din România, nu era nici confortabilă, nici lipsită de complicaţii. Deşi menţinea un control draconic asupra camarilei conducătoare, Elena era persona non grata la Palatul Regal. Bârfa bucureşteană spunea că mergea acolo numai la ceas de noapte şi se auzeau tot felul de poveşti neverosimil de incitante şi oripilante, conform cărora Mihai, tânărul prinţ, se trezise la un moment dat din somn, văzându-şi tatăl alergând gol pe coridorul palatului, în timp ce Elena îl urmărea, cu un pistol în mână şi îmbrăcată numai cu un neglijeu străveziu. Şi încă un zvon şocant, care era probabil adevărat: se pare că Elena întreţinea relaţii sexuale și cu noul ei şofer, care devenise confidentul ei.
Deşi Elena se culca din când în când cu alţi bărbaţi, interesul ei pentru aceştia era doar pur erotic şi temporar. De Carol 0 lega o dragoste profundă şi vibrantă. Aceasta a trecut testul timpului, s-a călit prin focul şi para alambicatei și periculoasei politici antisemite româneşti, şi – în cele din urmă – a supravieţuit unei conflagraţii mondiale. O linie telefonică directă lega palatul lui Carol de budoarul Elenei. „Îmi aduce o bucurie infinită,“ mărturiseşte Carol în jurnalul lui. „Am o nevoie imperioasă de ea. E carne din carnea mea,“ mai scrie el. Şi, un an mai târziu: „Dragostea mea pentru ea este la fel de profundă ca întotdeauna. Nu îmi pot imagina viața fără ea.“
Carol voia să împartă cu Elena fiecare aspect al vieții sale, inclusiv relația cu fiul său. Îngrijorat că regina Elena ar putea să îl întoarcă pe Mihai împotriva Elenei, el s-a luptat să o trimită pe regina Elena într-un exil virtual. Între timp, îl încuraja pe Mihai să o accepte pe Elena, iar aceasta făcea tot ce îi stătea în putinţă să îl vrăjească pe băiat la fel ca și pe tată, referindu-se la el şi la Carol drept „băieţii mei.“
„Dictatorul”
Pe măsură ce Elena îşi consolida poziţia la palat, dușmanii ei aprigi îşi consolidau şi ei poziţiile. După asasinarea liderului său spiritual, Garda de Fier şi-a sporit popularitatea, iar Codreanu triumfa în moarte, ca o figură cristică, sporindu-şi popularitatea în ochii oamenilor. Reacţia lui Carol la aceste evenimente a dat naştere unei veritabile revoluţii. Desfiinţă toate partidele politice existente, îşi impuse propriul Front de Renaştere Naţională şi se autodeclară dictator. Frontul lui maimuţărea atât de slugarnic modelul Mussolini-Hitler, încât adoptă până şi un salut fascist. Până şi românii antisemiţi începură să acuze că regele conspiră cu Hitler, deşi erau nevoiţi să admită că, dat fiind sângele ei evreiesc, Elena Lupescu nu putea fi părtaşă la o astfel de trădare.
Prin primăvara lui 1939, în timp ce tăvălugul nazist făcea ravagii in Europa, aliatul rus al Germaniei s-a întors împotriva României, anexând Basarabia şi Bucovina. Carol făcea demersuri frenetice către nazişti să apere România de comunişti. Dimpotrivă, Germania a ajutat Ungaria să înghită Transilvania. Carol, disperat, a încercat să-şi atragă de partea sa Garda de Fier. Însă Garda a înscenat o lovitură de stat, scoţând în stradă găşti care urlau cerând sângele Elenei Lupescu. Elena fugi la palat. Adună toate comorile şi făcu un foc care arse două zile la rând, mistuind documente incriminatorii. Curând, ea şi Carol erau gata să fugă. Dar unde se putea duce acest cuplu? Carol îi ordonă unui asociat de încredere să ceară azil de la Hitler. „Îl primesc pe el, dar nu şi pe femeie,“ a fost răspunsul autorului Holocaustului.
Abdicarea
La 6 septembrie, Carol semnă cu inima strânsă un act care însemna efectiv abdicarea lui, lăsându-i fiului său, Mihai, în vârstă de nouăsprezece ani, tronul unei ţări dezmembrate şi răzvrătite. Mihai plânse şi imploră să nu fie obligat să pună umărul la asemenea povară. Carol îi ignoră rugăminţile. El şi Elena se urcară în trenul regal care aştepta gata de plecare, burduşit cu posesiunile lor, printre care se numărau maşini, doi câini pechinezi şi trei pudeli.
Exilul
Dar fuga nu era atât de uşoară pe cât ar fi crezut. Membrii Gărzii de Fier, care voiau capul Elenei, organizaseră un atac undeva, pe ruta trenului. După un moment paralizant de indecizie, Carol acceptă propunerea şoferului Elenei de a trece, pur şi simplu, cu trenul în viteză prin gara blocată. În timp ce gardiştii surprinşi au început să tragă asupra trenului, Elena a stat culcată într-o cadă, Carol acoperind-o cu propriul corp.
Fugarii au ajuns în Spania, dar supravegherea continuă la care erau supuşi acolo i-a determinat să se strecoare în Portugalia, traversând frontiera pe furiş, cu Carol înghesuit într-un portbagaj. Întreaga Europă părea nesigură. Se hotărâră să traverseze Atlanticul, dar prima lor opţiune s-a dovedit imposibilă, căci Statele Unite l-au condamnat pe Carol pentru colaborare cu naziştii şi pentru moralitatea lui laxă, comiţând adulter cu Elena Lupescu. Cuba a fost mai puţin rigidă moral, acceptându-i pe cei doi, dar Elenei i se păru că Havana era insuportabil de călduroasă. Se mutară din nou, mai întâi în Mexic, apoi, în 1944, în Brazilia, unde au şi rămas.
În 1947, Elena se îmbolnăvi grav de o anemie fatală. Doctorul îi spuse lui Carol că starea ei era foarte gravă, iar Elena era pe moarte. „Prietenă dulce şi iubită,“ îi telegrafia prietena ei, moștenitoarea americană Barbara Hutton, „sunt distrusă să aflu de boala ta şi vreau să ştii că inima toată, gândurile şi rugăciunile se îndreaptă către tine.“
Căsătoria
Carol era distrus. Crezând că avea să o piardă pe veci, îi dărui ceea ce ea îşi dorise dintotdeauna: căsătoria. La 5 iulie 1947, într-o cameră de hotel, îi dărui amantei rangul de Alteţă Regală, Prinţesa Elena de România.
În mod miraculos, Alteţa Sa se însănătoşi spectaculos. Poate că exagerase proporţiile maladiei în speranţa că amantul ei va face din ea o femeie cinstită. Împotrivirea lui  de a face acest lucru în alte circumstanţe trebuie să fi fost înrădăcinată în convingerile lui referitoare la nobleţea sângelui său regal în contrast cu cel al Elenei.
Moartea lui Carol
Curând după căsătoria lor, cuplul regal se stabili în Portugalia, unde Carol se recăsători cu soţia sa, în vârstă de aproape cincizeci de ani, într-o ceremonie condusă de un preot al Bisericii Ortodoxe Române. Căsătoria lor dură până la data de 3 aprilie 1953, când Carol a fost doborât de cancer. Doar câţiva membri ai familiei lui au participat la funeraliile pompoase, în timpul cărora Elena, care arăta ca o epavă, a plâns, murmurând zdrobită: „Vreau să mor.“
Proprietăţile lui Carol, sau aparenta lipsă a acestora, au stârnit mult interes în rândurile rudelor, care şi-au cerut în justiţie dreptul la partea lor, argumentând că fostul rege strânsese în secret o avere. Elena avea o versiune foarte diferită: Carol îi lăsase doar paisprezece mii de dolari și casa trecută pe numele ei. Oricare ar fi fost adevărul, văduva Elena a trăit în continuare pe picior mare, cu servitori care să aibă grijă de ea şi de casă. De fapt, banii pe care îi avea se poate foarte bine să fi fost ai ei, căci strânsese ceva în România cât timp fusese amanta influentă a regelui.
Fără Carol alături de ea, Elena a pierdut mult din statutul social de care se bucurase şi din respectabilitatea ei. Poate de aceea şi evoca neîncetat rudele ei – reale sau imaginare – de sânge regesc. Nu îşi mai nega rădăcinile evreieşti şi inventa poveşti despre tot ce făcuse ca să îşi ajute „poporul“ în timpul Holocaustului. La vremea aceea deja se ştiau proporţiile măcelului: 43%, adică 264 900 de evrei din România pieriseră în timpul pogromurilor, asasinatelor în masă, deportărilor şi lagărelor de exterminare, sau căzuseră victime bolilor, foametei sau frigului. Deşi Elena Lupescu probabil că nu ar fi putut uşura suferinţele evreilor nici dacă ar fi încercat, se împăuna în mod fals cu fapte bune închipuite. A murit la 28 iunie 1977, rămânând în amintirea lumii drept una dintre cele mai puternice amante.

 
sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, trad. Ștefana Totorcea, Bucureşti, Orizonturi, 2014
Categorie: Diverse | Vizualizări: 166 | Adăugat de: redactialeviathan | Tag-uri: Amante, istorie, Elena Lupescu, Amanta, Carol II | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar