Acasă » Fişiere » Ruşi » Istorice

Ecaterina cea Mare
2015-11-20, 11:41 PM
Ecaterina II în rusă Ekaterina Alekseievna născută Sophie Friederike Auguste, prinţesă von Anhalt-Zerbst cunoscută ca Ecaterina cea Mare, în rusă Ekaterina Velikaia (21.04/02.05 stil nou 1729, Stettin, Prusia, azi Szczecin, Polonia – 6.11/17.11.1796, Ţarskoie Selo, azi Puşkin, lângă Sankt Petersburg, Rusia)

Împărăteasă a Rusiei (ţarină), de origine germană (1762-1796), care şi-a integrat ţara în viaţa politică şi culturală a Europei, direcţie inaugurată de Petru cel Mare. Împreună cu miniştrii ei a reorganizat administraţia şi legile Imperiului Rus şi a întins stăpânirea rusească, anexând Crimeea şi mare parte din Polonia.

 

Descendenţa şi începuturile

Sophie Friederike Auguste von Anhalt-Zerbst era fiica unui obscur prinţ german, Christian August von Anhalt-Zerbst, dar prin mamă se înrudea cu ducii de Holstein. La 14 ani a fost peţită pentru a deveni soţia lui Karl Ulrich, duce de Holstein-Gottorp, nepot al lui Petru cel Mare şi moştenitor al tronului Rusiei, devenit astfel marele duce Petru. În 1744, Ecaterina a sosit în Rusia, primind titlul de marea ducesă Ecaterina Alekseievna, şi s-a căsătorit cu vărul ei mai tânăr în anul următor. Mariajul a fost un eşec; următorii 18 ani au fost plini de înşelăciuni şi umilinţe pentru ea.

La acea vreme, Rusia era condusă de fiica lui Petru cel Mare, ţarina Elisabeta, a cărei domnie de 20 de ani stabilizase foarte bine monarhia. Ahtiată după plăceri şi lux şi dorindu-şi foarte mult să ofere curţii ruse strălucirea uneia europene, Elisabeta i-a pregătit drumul Ecaterinei.

Totuşi, Ecaterina nu ar fi devenit împărăteasă dacă soţul ei ar fi fost un om obişnuit. Era extrem de nevrotic, răzvrătit, încăpăţânat, impotent, aproape alcoolic şi, cel mai grav, un adorator fanatic al lui Frederic II al Prusiei, duşmanul Elisabetei.

Spre deosebire de el, Ecaterina avea o minte limpede şi era ambiţioasă. Inteligenţa ei, caracterul flexibil şi dragostea pentru Rusia au ajutat-o foarte mult. A fost umilită, plictisită şi era privită cu suspiciune când se afla la curte, dar şi-a găsit consolarea în lectură, pregătindu-se pentru viitorul ei rol de suverană. Deşi nu era o femeie prea frumoasă, Ecaterina era înzestrată cu mult farmec, avea o inteligenţă vie şi o energie extraordinară. Numai în timpul vieţii soţului ei a avut cel puţin trei amanţi; dacă ar fi să se dea crezare aluziilor sale, nici unul dintre copiii ei, nici măcar moştenitorul oficial Pavel, nu l-a avut ca tată pe soţul ei. Adevărata ei pasiune, în schimb, era ambiţia; cum Petru era incapabil să domnească, Ecaterina a început foarte repede să ia în calcul posibilitatea eliminării lui, pentru a guverna chiar ea Rusia.

Împărăteasa Elisabeta a murit pe 25 decembrie 1761 (5 ianuarie 1762, stil nou), pe când Rusia, aliată cu Austria şi Franţa, participa la Războiul de Şapte Ani împotriva Prusiei. La puţin timp după moartea Elisabetei, Petru, devenit împărat, a pus capăt implicării Rusiei în război şi a încheiat o alianţă cu Frederic II al Prusiei. El nu a încercat să-şi ascundă ura faţă de Rusia şi dragostea faţă de Germania natală; compromiţându-se prin acţiunile sale nesăbuite, se pregătea să scape şi de soţia sa.

Ecaterina a trebuit doar să-i dea lovitura de graţie: avea sprijinul armatei – mai ales regimentele din Sankt Petersburg, unde era încartiruit Grigori Orlov, amantul ei -, al curţii şi al opiniei publice din ambele capitale (Moscova şi Sankt Petersburg). A fost sprijinită şi de aristocraţii „iluminaţi”, deoarece era cunoscută pentru opiniile sale liberale şi admirată ca una dintre cele mai cultivate persoane din Rusia. Pe 28 iunie (9 iulie stil nou) 1762 a condus regimentele care se raliaseră cauzei sale în Sankt Petersburg şi s-a proclamat împărăteasă autocrată în catedrala Kazan. Petru III a abdicat şi a fost asasinat opt zile mai târziu. Deşi probabil Ecaterina nu a comandat uciderea lui Petru, aceasta a fost făptuită de susţinătorii ei, iar opinia publică a considerat-o vinovată. În septembrie 1762 a fost încoronată cu o mare ceremonie la Moscova, vechea capitală a ţarilor, începându-şi domnia de 34 de ani, ca împărăteasă a Rusiei, cu titlul Ecaterina II.Primii ani de domnie

În ciuda slăbiciunilor personale, Ecaterina a fost o adevărată conducătoare. Dedicată întru totul ţării sale adoptive, a plănuit să transforme Rusia într-un stat puternic şi prosper. De la sosirea în Rusia visase să instaureze o domnie a ordinii şi a justiţiei, să răspândească educaţia, să creeze o curte care să rivalizeze cu Versailles şi să dezvolte o cultură naţională care să fie mai mult decât o imitaţie a modelelor franceze. Proiectele sale erau prea multe pentru a fi îndeplinite, chiar dacă nu s-ar fi concentrat decât asupra lor.

Problema practică de maximă urgenţă era reumplerea trezoreriei de stat, goală la moartea Elisabetei; acest lucru l-a făcut în 1762 prin secularizarea proprietăţilor clerului, care deţinea o treime din pământurile şi iobagii Rusiei. Clerul rusesc a fost redus la un grup de funcţionari plătiţi de stat, pierzând puţina putere ce îi mai rămăsese după reformele lui Petru cel Mare.

Întrucât lovitura ei de stat şi suspiciunile privind moartea lui Petru cereau atât discreţie, cât şi statornicie în relaţiile cu alte ţări, a continuat să păstreze legături de prietenie cu Prusia, vechiul inamic al Rusiei, cât şi cu aliaţii tradiţionali, Franţa şi Austria. În 1764 a rezolvat problema Poloniei, regat care nu avea graniţele bine definite şi era râvnit de trei puteri vecine, prin instalarea pe tronul acestei ţări a unuia dintre vechii ei amanţi, Stanislaw Poniatowski, un bărbat slab, complet devotat Ecaterinei.

Încercările ei de reformă, în schimb, au fost mult mai puţin satisfăcătoare. Adeptă a filozofilor englezi şi francezi, a observat foarte repede că reformele propuse de Montesquieu sau Jean-Jacques Rousseau, destul de greu de aplicat în Europa, nu corespundeau deloc cu realităţile unei Rusii anarhice şi înapoiate. În 1767 a convocat o comisie compusă din delegaţi ai tuturor provinciilor şi din toate clasele sociale (în afară de iobăgime), pentru a afla adevăratele dorinţe ale poporului şi pentru a pune bazele unei Constituţii. Dezbaterile au durat luni de zile şi nu au dus nicăieri. Instrucţiunile redactate de Ecaterina pentru comisie erau, de fapt, schiţele unui model de constituţie şi ale unui cod de legi. Ele au fost considerate însă prea liberale pentru a fi proclamate în Franţa, iar în Rusia au rămas literă moartă.

Împiedicată în încercările ei de a face reformă, Ecaterina s-a servit de pretextul războiului cu Turcia din 1768 pentru a-şi schimba politica; de aici încolo, avea să pună accent în primul rând pe măreţia naţională. Încă din timpul lui Petru cel Mare, Imperiul Otoman era duşmanul tradiţional al Rusiei; în mod inevitabil, războiul a trezit patriotismul şi zelul în supuşii Ecaterinei. Deşi victoria navală de la Cesme din 1770 i-a adus glorie militară împărătesei, Turcia nu fusese încă învinsă şi a continuat să lupte. În acel moment, Rusia s-a confruntat cu probleme neaşteptate.

pugaciovRăscoala lui Pugaciov

Mai întâi a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă în Moscova; împreună cu neajunsurile războiului, aceasta a creat o atmosferă de nemulţumire şi de nelinişte generală. În 1773, Emelian Pugaciov, fost ofiţer al armatei cazacilor de pe Don, a pretins că este împăratul decedat Petru III şi a stârnit cea mai mare răscoală din istoria Rusiei, dinainte de Revoluţia din 1917. Pornind din regiunea Uralilor, mişcarea s-a propagat rapid prin vastele provincii din sud-est, iar în iunie 1774 trupele de cazaci ale lui Pugaciov s-au pregătit să ia cu asalt Moscova. La momentul respectiv, războiul cu Turcia se terminase cu victoria Rusiei, iar Ecaterina şi-a trimis trupele de elită pentru a înăbuşi rebeliunea. Învins şi făcut prizonier, Pugaciov a fost decapitat în 1775, însă teroarea şi haosul pe care le-a dezlănţuit nu au fost uitate repede.

Ecaterina şi-a dat seama că trebuia mai degrabă să se teamă de supuşii ei decât să-i compătimească şi că, în loc să-i elibereze, trebuia să-i subjuge şi mai tare. Înainte de a ajunge la putere, Ecaterina plănuise să emancipeze iobagii, pe care se baza economia Rusiei, în proporţie de 95% agricolă. Iobagul era proprietatea boierului, iar averea unui nobil era evaluată nu în pământuri, ci în „sufletele” pe care le deţinea. Dar, când a fost pusă în faţa realităţilor puterii, Ecaterina a înţeles foarte repede că emanciparea iobagilor nu avea să fie niciodată tolerată de către boieri, de sprijinul cărora avea nevoie.

Sânge şi sudoare

Împăcându-se destul de uşor cu ideea unui rău inevitabil, Ecaterina s-a concentrat pe organizarea şi întărirea unui sistem pe care chiar ea îl condamnase ca inuman. A impus iobăgia ucrainenilor, care până atunci fuseseră liberi. Prin distribuţia aşa-numitelor pământuri ale coroanei favoriţilor săi şi miniştrilor, a înrăutăţit situaţia ţăranilor, care se bucuraseră de o anumită autonomie. La sfârşitul domniei sale, aproape că nu mai rămăsese niciun ţăran liber în Rusia şi, din cauza controlului mult mai sistematic, starea iobagilor era mai rea decât înainte de domnia Ecaterinei. Astfel, 95% din populaţia Rusiei nu a beneficiat direct în nici un fel de pe urma realizărilor din timpul domniei Ecaterinei. Munca silnică a iobagilor mai degrabă a finanţat imensele bugete necesare pentru proiectele sale economice, militare şi culturale, care creşteau din ce în ce mai mult. Totuşi, în aceste întreprinderi ea s-a dovedit a fi o bună conducătoare şi putea afirma că sângele şi sudoarea oamenilor nu fuseseră irosite.

Categorie: Istorice | Adăugat de: redactialeviathan | Tag-uri: Ecaterina cea Mare
Vizualizări: 122 | Descărcări: 0 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Bibliotecă Texte:
avatar